MARIUS GHILEZAN: “Vreau să fiu grădinarul propriei mele eternități”
Interviu acordat lui George Terziu pentru revista CERVANTES.
Reporter: de unde aţi apărut şi care e scopul vizitei dvs pe planeta noastră?
Marius Ghilezan: Provin din nisipul inter-galactic. Din bezna universului, să caut calea adevărului. Caut însetat lumina și flămând apa primordială. Îmi place să mă consider un quasar de nebunie cosmică, un set energetic, în stare să vibreze și să provoace valuri în atemporalele mări și oceane ale pământului.
R: Revoluţie sau lovitura de stat?
M.G.: Ca unul dintre primii tefeliști ai țării, îmi reprim ținuta ideatică și capul din nori, pentru a fi în acord cu realitatea descoperită, la ani distanță de explozia mea de entuziasm din Decembrie 1989 de pe străzile Timișoarei și recunosc în clar obscen lovitura de stat, chiar dacă nu-mi convine că am fost fraierul pățit, dar salvat de moarte prin hazard.
R: Cine e prima persoană care v-a remarcat?
M.G.: Scriitoarea Alexandra Indrieș, colegă cu Paul Goma, în anii ’56, la Universitatea București. Născută Gloria Lilin, și-a schimbat numele când a devenit scriitor și căsătorindu-se cu marele prozator de limbă germană Alexandru Lilin. Apoi, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana și Octavian Paler, cărora le port o cuvioasă recunoștință și mulțumire sufletească.
R: Ce anume, din viaţa de zi cu zi, vă inspiră?
M.G.: Irealul dogmatic al propagandei, ideologizarea abstractului și imbecilitatea sinistră a generației epilate de conștiință mă cutremură, dar mă și fortifică – gen Fortificat Forte – pentru căutarea adevărului, pe care tot mai greu îl găsesc în haznaua de epitete a presei mainstream.
R: Vă apucaţi în mod spontan de lucru sau vă organizaţi?
M.G. De mic, am învățat condiția germană a existenței, fără a avea o educație cazonă. Trăind într-un oraș intercultural ca Timișoara, mi-am educat stilul de viață cu rigoarea și cu orarul zilnic. Sunt uneori ca un metronom. Fără disciplină și organizare, o știu din lumea sportului, unde tatăl meu a doftoricit, nu doar tibii și peronee, ci și conștiințe morale, nu poate fi obținută performanța. Mulți mă întreabă care este secretul puterii mele de muncă și capacitatea de a pendula interdisciplinar: beau din izvorul nesecat de energie vie al moștenirii genetice a neamului românesc.
R: Aveţi modele în viaţă? Pe ce se bazează ele?
M.G.Ca unul care a fugit dintr-un oraș mare pentru a nu mai fi fiul unui celebru doctor sau nepotul unui mare țărănist, nu mi-am căutat niciodată modele. Foștii deținuți politici mi-au fost mentori. Mi-am luat energie din aura Seniorului, care mi-a dat multe povețe. Am colindat lumea pentru a mă isprăvi ca visător. Mai apoi, am stat la masă cu bogații lumii, dintr-o nevoie de identitate. La maturitate, încep să număr talanții, pe care încă nu-i am destui. În concluzie, sunt pragmatic și orientat spre elocință. Vreau să fiu grădinarul propriei mele eternități.
R: Am văzut că scrieţi. Mai mult, cărţi de analiză socială. Numiţi câţiva autori care vă plac şi vă sunt modele.
M.G: Am citit tone de cărți. Multe devenind profeții moarte. Cum e cartea lui Fukuyama: “Sfârșitul istoriei și ultimul om,” reactualizată cu „Sfârșitul istoriei se amână.” Am crezut în modelul profețiilor bazate pe adevăruri istorice ale lui Yuval Noah Harari, eșuat în funcția de consilier al Oracolului de la Davos.
R: Din respect pentru Van Gogh care nu a vândut nici un tablou în timpul vieţii, aţi vândut cărţile dvs?
M.G: Manualul meu de campanie electorală s-a vândut în peste zece mii de exemplare, iar “Hoția la români” a fost tipărită în patru ediții. “O parte s-au vândut, o parte s-au furat,” fără a glumi.
R: Locuiţi la Bucureşti. Prin ce se deosebeşte de Timişoara?
M.G: Mi-am făcut o microfermă lângă București. Înainte de pandemie, pe vremea când proletarii digitali mi-au făcut o pancartă la protestele lor din București cu înscrisul “Ghilezan ești o mizerie,” văzând cum sunt judecat de posesorii de lozinci cu vreascuri energetice de copita calului, am zis că trebuie să mă îngrijesc și de grădina existenței mele, unde să-mi cultiv energiile vii și să port mirificul dialog cu natura. Bucureștiul e zona marilor împliniri spirituale și materiale. Timișoara rămâne un cuibușor al viselor neîmplinite. Un loc cald din inima mea.
R: Descrieti-mi două locuri în care v-ar placea cel mai mult să mergeti şi unde vă simţiti cel mai bine.
M.G: Am colindat toată lumea. Doar la “Capul Bunei speranțe” din “Toate pânzele sus” nu am ajuns, în Siberia și în Alaska.
Revelația unei existențe anterioare am avut-o într-o pădurice plină de orhidee din insula Luzon și pe plaja de nisip din Cebu, unde a fost ucis Magelan cu fructele de durian, țepoase și otrăvitoare la coajă.
R: În care țări aţi mai fost?
M.G: N-am fost în țările din America de sud, dar le-am catalogat în insectarul cunoașterii mele prin inegalabila literatură latino-americană, care mi-a inspirat devenirea poetică și nu numai.
R: Descrieţi-mi vă rog o zi din viaţa dvs.
M.G: Trăiesc cu rația calendarului. Mă trezesc dimineața și dau de mâncare la vietățile din ogradă, citesc presa de limbă engleză, îmi fac notițe, trec la literatură (pentru hrana spiritului), pregătesc orele la disciplinele mele de la școala gimnazială, instruiesc elevii și mă joc cu ei, îi învăț să fie creativi și unici, îi pedespesc dacă copiază, fac podcasturile din ziua respectivă, citesc, tac și mă rog seara. Nu mai am timp de televizor, de pierderi de vreme pe talk-show-uri. Oricum, nici când eram prin platouri nu mă bucuram, ci puneam o mască, eram un biet actor într-un teatru al absurdului. Încă mai consideram că trebuie să fiu pe scenă. M-am vindecat degrabă de iluzii, când am văzut ce căuzași avem și pe latura suveranistă, simplii bondari ai Unităților din pădure.
R: Ce preferaţi, marea sau muntele?
M.G: Sentimental, muntele și marea. Energetic, marea și muntele. După o pneumonie zdravănă luată la Paris, tatăl meu mi-a recomandat să nu mai iau un purcoi de medicamente, ci să merg la munte și la mare, două săptămâni, să fac cura de ioni negativi. Urcam zilnic pe Babele, ca să mă încarc energetic și cu ozonul necesar celulelor afectate la purtător, am purces la tura de mare, unde făceam în fiecare dimineață ionizări. Sentimental, cred în împlinirea istorică, atât de bine conturară de profesorul Gheorghe Brătianu, în monumentala lucrare “Chestiunea Mării Negre:” Descalecătorii și-au atins obiectivul, când și-au putut întinde stăpânirea de la munte la mare, până la Marea cea Mare.”
R: Care este culoarea dvs. preferată? Ce semnifică ea pentru ?
M.G: Violetul echipei mele de suflet Poli Timișoara. Copiii mă recunosc după două semnalmente: Bubu din parbriz și țoalele violete. Violetul mai e și o culoare regală. La înmormântarea celestei Regina Maria, totul era în violet. Îi port o memorie aprinsă și o dragoste atemporală.
R: Aveţi tineri pe care îl pregătiţi referitor la modul în care vedeţi lucrurile?
M.G: Nu pregătesc genii. Îmi și repugnă ideea cultivării olimpicilor din nimic. Le călăuzesc mintea, sufletul și pașii spre construcție identitară, spre cunoaștere avidă de memorie și nu în ultimul rând spre inițiativă și creație.
R: Câteva sfaturi pentru tineri…
M.G: În general nu-mi place să dau sfaturi. Încerc prin metode psihodidactice să anulez curentele de propagandă din clase, să-i provoc la gândire critică, să fie inovativi și inventivi, să nu-și caute modele, ci să conștientizeze că sunt unici. Că nu depind decât de școală și de părinți. Le alung visele toxice și îi trimit spre biblioteci, atât cât se mai poate. Mă bucur că elevii mei sunt în proporție de 60% creștini practicanți, deși părinții lor au cam rătăcit pe căile mercantilismului provocator. Sunt trist când constat că lipsesc bunicii din viața lor. Prea multă gedgătărie și prea puțin sport.
R: Care a fost remarca faţă de dvs, care v-a impresionat cel mai mult?
M.G: La ora de Educație socială trebuie să le prezint diferențele dintre două regimuri politice: Monarhia și Republica. După predarea lecției, i-am întrebat ce regim e mai potrivit pentru țara noastră, astăzi. Doar trei, împreună cu mine, au ridicat degetele când am zis monarhia. Unul din ultima bancă, mi-a spus că mă roagă să pun pe table digitală o poză de-a mea cu regele Mihai. Bunicul lui cunoscându-mă ca monarhist. Nu mi-a plăcut niciodată să mă dau exemplu pe mine. Am pus discursul Regelui din Parlament, în anul 2011. Am avut norocul ca fragmentul din Youtube să se nimerească la zicerea “„Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.” Lăcrimam cu ochii pironiți pe tablă. Vigilenți, cei din prima bancă mi-au citit emoțiile. M-au bătut pe umăr și s-au ridicat în picioare, aplaudându-mă. Din fundul sălii, un telefon reproducea strigătul studenților de la manifestația anticomunistă din octombrie 1945: “Regele și Patria.” Am zis, în finalul lecției, în cancelarie că încă nu e totul pierdut.
R: Vă ştiu o fire directă, atentă la schimbări. Totuşi, v-a enervat vreodată cineva atât de tare încât să doriţi să îi daţi cu ceva în cap?
M.G: Da, un elev din clasa a VII-a, care bătea darabana pe masa de scris și-și vântura capul într-o muzică anostă. Am vrut să-i trag una după ceafă. Eram în spatele lui. M-am oprit la jumătatea drumului cu palma. Ulterior, am aflat că tatăl lui polițist mi-a luat carnetul de conducere. Mă făceau celebru în toate ziarele. Astăzi, profesorii sunt deposedați de autoritate pe minunata cale europeană. Doar elevul are drepturi și tot mai puține obligații. E un coșmar de lucrat cu unele clase, unde tronează plenar, vorba marxismului, autosuficiența. Sunt copii de bani gata, care nu visează decât la city-break-uri, la mașini scumpe și la împliniri de formă, nu de conținut.
Mă enervează rău, lipsa de autoritate. Jindui după Domnul Trandafir și calul lui bălan.
R: Ce vă place cel mai mult la oameni şi ce vă displace la ei?
M.G: Iubesc efemeritatea lumii și îmi place când sunt iubit de fani și de fane, semn că n-am călătorit din praful de stele către un irefutabilă moară de tocat irelevanța.
Iubesc oamenii, atât cât mă iubesc și ei. De multe ori, am făcut abuz de încredere. Am fost păcălit. N-am purtat ranchiună. E contra firii dumnezeiești. Când eram mic, iubeam cu foc. Acum, iubesc cumpătat, pragmatic și măsurat. Nu îmi mai trimit în foc bidivii, într-o lume mult prea autodistructivă. N-aș vrea să cad ca Icarul de prost în soare.
R: Există 1-2 principii la care ţineţi atât de mult că nu aţi renunţa la ele chiar dacă oferta ar fi generoasă?
M.G: Am refuzat să fiu agent al unor servicii externe, în anii ’90. Eram mult mai curtat decât liftele politice de azi, credeți-mă! Am combătut mai mereu securistanul. I-am făcut pe profitorii serviciilor românești securici. Învățat de Corneliu Coposu, că putem negocia orice, dar nu principiile, n-am renunțat la conduita morală și la estetica scrierii și a exprimării prozodiace.
R: Aveţi preferinţe în ce priveşte alimentaţia?
M.G: Mănânc mâncare tradițională românească dintr-un obicei tâmp. Aș mânca alge, crustacea și pești toată ziua, zodiacal fiind semn de apă.
R: Dacă aţi fi exilat pe o insulă pustie şi vi s-ar da voie să luaţi 3 lucruri cu dvs, ce aţi lua?
M.G: “Originea speciilor” a lui Charles Darvin, busola și compasul.
R: Care credeţi că este cea mai mare slăbiciune a dvs?
M.G: Încrederea în oameni. Am fost furat, tranzacționat și hulit, dar am știut să stau drept în prora corabiei printre imensele valuri. Am avut noroc să fiu născut român. O forță lăuntrică m-a călăuzit mereu.
R: Dar punctul forte?
M.G: odată într-o biserică, într-o noapte de Paști, un securici m-a întrebat cât vreau ca să mă retrag din viața publică, I-am spus sec: un milion. Mi-a replicat că eu sunt din categoria celor ieftini. Nu pot să dea atât de mult. Mi-a promis că, în numele serviciilor, mă lasă să mor de foame. De atunci, am în fiecare lună cinci angajamente, trei joburi, să nu mă prindă răul cu șpaisul gol.
R: Care este cea mai interesantă întâmplare din viaţa dvs?
M.G: Pe vremea unei burse la Casa Albă, mă jucam cu Socks, pisica aristocratică a lui Bill Clinton, ținută în curte. M-am trezit cu o mână pe umăr. M-a întrebat de unde sunt. I-am spus că din uitatul Est European. “Ce faci aici?” – a plusat el. “Învăț prețul libertății.” “Vrei să facem o poză?” I-am spus că n-am fotocameră. Zâmbind, a replicat că are el pozar angajat. L-am refuzat pe temeiul că oricum nu mă va crede nimeni că am stat de vorbă cu cel mai mare om al lumii la acea vreme. A admis naivitatea mea. Și m-a lăsat să mângâi în continuare petul său.
R: Spuneţi-mi trei sau mai mulţi oameni interesanţi pe care i-aţi cunoscut personal de-a lungul anilor?
M.G: Helmuth Kohl, Margaret Tatcher, Vargas Llosa m-au uimit. Corneliu Coposu și Regele Mihai se revendicau parte din familia mea creștină. De la Octavian Paler am învățat frica de ridicol și nepăsarea.
R: Există cineva dintre ei care vi-au marcat existenţa şi de la care aţi învăţat?
M.G: De la toți am ciugulit din poamele înțelepciunii. Am rămas cu ce am înmagazinat. Niciodată n-am să uit, deși nu o aplic, povața scriitorului peruan: ca publicist, ca om de literatură, să nu faci niciodată greșeala mea de-a împărți cu bună știință publicul. El candidase la președinție împotriva lui Fujimori. A pierdut și a suferit.
Petre Mihai Băcanu a crezut în Steaua mea de ziarist. Acum, nu mai cred nici eu. Dacă n-aș avea securicii pe spate să mă bicuiască zilnic, m-aș retrage în literatură.
Doina Uricariu a avut încredere în forța de expresivitate a stihiilor mele. I-a mi-a insuflat forță și perseverență în baletul limbii dulci românești.
R: Dacă nu aţi fi fost ziarist, ce altceva v-ar fi plăcut să faceţi?
M.G: Profesor. La 16 ani, am luat prima și ultima palmă de la tatăl meu, medic, când i-am spus că vreau să fac Istoria, la fel ca mama. M-a croit și a zis: ce vrei să ajungi muritor de foame în viață, ca mă-ta? M-am însingurat. Am dat de trei ori la medicină și am picat. Am construit o rețea de doctori de cea mai înaltă performanță, în amintirea paradisului promis, dar nerevendicat.
De fapt, am predat la toate nivelurile educative: de la școli private, pentru administrația de stat, facultăți europene, până la gimnaziu. M-am retras printre copiii, singurul loc neîntinat de propaganda malefică a ireconciliabilului prezent.
R:Ce întrebare aţi fi vrut să vă pun şi nu am pus-o? Dacă există, vă rog să o formulaţi.
M.G: “Credeți în predestinare, Dumnezeu și în eternitatea spiritului?” Dacă nu credeam în cele trei elemente, deveneam și eu un trepăduș vegetal al existenței pământene.
“La început a fost cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu. Dumnezeu era cuvântul” – așa le descriu copiiilor mei principiul de bază al existenței mele: libertatea de expresie. Un ateu mi-a spus odată că n-a putut să scrie la test ce i-am predat pentru că el considera că Dumnezeu e doar la ora de religie, pe care el n-o frecventează. I-am replicat că Dumnezeu e în toate științele socio-umane, fără de care educația nu există.
Loading...
