Poem – Marius Ghilezan – ADN

Investindu-mă om,
din praful de stele,
în pântecul mamei,
sădi un cod potcoavă
amprente-mi genetice.

Șapte cercuri îmi predestină
– unele, de foc, altele, de gheață –
să trec prin iarmaroc
printre sputele colective
ale nărilor de boi,
ielele și belzebuții,
deferiți presei,
dar și să-nchin poeme
răzvrătiților crucii,
zidiți în pridvoarele detenției,
în chip de heruvimi,
cu priviri spre marea îngăduință
de a fi om,
nu lăcustă.

În ciclul trei al existenței,
m-a prins o jenă de repaus,
pusei un braț sub cap,
în chip de rimă-mperecheată.

Când să stârnesc armăsarul,
în cercul patru,
junghiuri ne prohodiră.
Căzurăm în genunchi
zdreliți, strigam stăpânei
– noii argate duminicale –
îndurare.

Cu prețul descărcării
ultimului cod de putere,
ne-am plătit
– mie și gloabei –
biletul spre țintirimul
Lui Vodă cel negru.

Până la gongul final,
le-am scos ficații
și le-am dat inimile
la câini,
șacalilor,
că mult ne-au chinuit,
în chip de ultimă ripostă.