ADRIAN SEVERIN: Spre Legea Junglei, înainte, marș!
După ce am explicat pe larg de ce diversele pretexte puse în circulație nu acoperă caracterul ilegitim și neprovocat al Operațiunii militare speciale întreprinse de Administrația Trump în Venezuela, precum și că violarea dreptului internațional pentru atingerea unor obiective pretins morale sau securitare este inoportună, întrucât în lipsa ordinii de drept, securitatea tuturor actorilor lumii – locali, regionali și globali, mici, mijlocii și mari – este pusă în pericol, am crezut că nu voi mai fi nevoit să revin asupra subiectului. Iată, însă, că forțele obscure care conduc din umbră jocurile globale au procedat ca la hochei și au introdus pe gheața subțire a hegemonismului integral o nouă linie de jucători, purtătoare a unui nou narativ.
Pe 2 ianuarie 2026, dreptul internațional era deja mort
Acum, se admite că operațiunea a fost ilegală, dar se susține că numai proștii sau ipocriții se împiedică de asemenea detalii, întrucât dreptul internațional a murit de mult, fiind violat cu cruzime încă imediat după nașterea lui. Dacă treci cu tractorul peste un cadavru, nu ești vinovat de crimă. Vorba lui Shakespeare: nu poți muri decât o singură dată; dacă mori azi, nu mai mori mâine.
De aici, decurg două teze. Dacă nu am protestat pe când „mortul era viu” (sic!), de ce să mai protestăm acum? Pe de altă parte, dacă suntem atât de revoltați de abuzul de putere, nu ar fi trebuit să intrăm într-un parteneriat strategic cu un stat pentru care a încălca regulile conviețuirii globale este cutuma, iar nu excepția. Oare, când ne-am logodit cu SUA, nu știam că mireasa nu vine de la mănăstire, ci de la bordel?
Luați de valul acestei retorici, unii amintesc, în susținerea primei teze, că și războiul din Vietnam ar fi fost tot ilegal, dar nimeni nu a protestat. Afirmația este inexactă. În afara statelor blocului sovietic, au protestat atunci și state ale Europei occidentale (Franța, spre exemplu), ca să nu mai vorbim de statele lumii a treia. Proteste masive au avut loc chiar în societatea civilă și la nivelul clasei politice americane. Îmi aduc perfect aminte de asta.
Criticând atunci viguros războiul dus de SUA în Vietnam, România s-a apropiat, totuși, de SUA, în încercarea de a facilita obținerea unei păci cu onoare; iar contribuția ei nu a fost, nici neînsemnată, nici neapreciată. În context, diplomația română a lucrat și la normalizarea raporturilor americano-chineze, chiar dacă asta a displăcut URSS, șeful lagărului comunist în care România a continuat să locuiască până în 1990.
Pe când toate statele comuniste au rupt relațiile diplomatice cu Israelul, în urma războiului de șase zile din 1967, România a menținut intacte legăturile cu acesta, fără a renunța însă să susțină public cauza poporului palestinian și dreptul său la un stat suveran. Cel puțin pentru o vreme, aceasta a permis un efort de căutare a păcii în Orientul Mijlociu.
În 1968, România a condamnat ferm încălcarea dreptului internațional, prin agresiunea URSS și a unor state membre ale Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Pentru moment, actul a părut unul donquijotesc, întrucât încălcarea nu a putut fi, nici sancționată, nici reparată, dar a fost o picătură importantă, care a condus la umplerea paharului vărsat în Actul Final de la Helsinki, ca fundament al egalității suverane, inclusiv în cadrul celor două blocuri ideologico-militare adverse și al coexistenței pașnice între ele.
România a criticat lovitura de stat din Chile pusă în scenă de CIA, care l-a adus la putere pe dictatorul Pinochet, dar nu a întrerupt relațiile diplomatice cu regimul chilian. Asta a dus, nu doar la salvarea vieții unor persoane fizice supuse rigorilor respectivului regim, ci și – mai important și mai subtil – la reintegrarea Republicii Chile în dialogul global și acomodarea sa în cadrul ordinii mondiale.
Mai recent, intervenția militară în Irak din 1991 a avut loc cu respectarea dreptului internațional, ea având la bază autorizarea Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta spre deosebire de așa zisa „lovitură preventivă” a administrației Bush Jr. / Cheney, cu care a pornit în 2003 cel de al doilea război din Golf și care a violat dreptul internațional, dar care a fost condamnată de un număr important de state, printre care și unii membri NATO. Ca președinte emerit al AP OSCE în momentele premergătoare declanșării acelei operațiuni ilegale, am formulat o poziție opusă punctului de vedere al Administrației americane; aceasta s-a întâmplat în prezența delegației parlamentare bipartizane a SUA.
Intervenția militară a NATO în Balcanii de vest, din anii ’90, culminând cu bombardarea Belgradului în 1999, s-a bazat, la vremea respectivă, pe aplicarea dispozițiilor Cartei ONU referitoare la admisibilitatea unei acțiuni militare neautorizate de Consiliul de Securitate, din rațiuni umanitare, raportat la situația de fapt descrisă de observatorii de pe teren. Astfel, formal operațiunea a fost legitimă.
Ulterior, aveam să aflăm că mulți dintre noi (inclusiv președintele român Emil Constantinescu), împreună cu opinia publică mondială, căzuserăm în capcana unor înscenări puse la cale de CIA și care au creat o impresie falsă asupra a ceea ce se întâmplase în realitate. Victima raportată era, de fapt, agresorul și agresorul denunțat era, în fapt, victima. Faptul ar fi trebuit să ne imunizeze împotriva unor manipulări și intoxicări similare, practicate de aceleași instituții „specializate” în dezinformare astăzi în Ucraina, Iran sau Venezuela. Se pare că nu am fost imunizați.
În anul 2001, în calitate de președinte al AP OSCE, aveam să descopăr că aceiași semănători ai războiului finanțaseră ilegal forțele paramilitare care luptau pentru secesiunea Kosovo. Adusă la cunoștință publică de către mine, această încălcare a dreptului internațional nu a fost sancționată ca atare, dar a determinat o serie de modificări ale cadrului de operare la nivelul organizațiilor internaționale, care au făcut dificilă – dacă nu chiar imposibilă – repetarea unor asemenea abuzuri.
Dreptul forței și forța dreptului
Exemplele ar putea continua, dar socotesc că ele sunt suficiente pentru a demonstra continuitatea luptei dintre cei care au promovat dreptul forței și cei care s-au luptat pentru forța dreptului.
Încălcările din trecut ale dreptului internațional nu scuză încălcările actuale. Încălcările unuia nu legitimează încălcările altuia. Împrejurarea că, în trecut, cândva, nu s-a protestat nu este un motiv pentru a nu protesta acum. Faptul că dreptul internațional este mereu violat nu înseamnă că trebuie să acceptăm violul și să încetăm a apăra victima.
Fără îndoială, atât timp cât în ordinea globală nu există o putere tutelară care să păzească, în condiții de eficiență maximă, regula de drept și să sancționeze prompt încălcările ei, precum și cât timp dreptul internațional depinde de consensul subiectelor cărora li se aplică, respectul acestuia va fi mereu dependent de raporturile de putere. Forța dreptului va fi totdeauna calibrată de dreptul forței. Nu este nici o descoperire aici. Acest adevăr, trist și inconvenabil, dar inevitabil, trebuie recunoscut și administrat.
Pe de altă parte, este de netăgăduit faptul că, în cele mai rele timpuri ale forței dreptului, când respectul regulii a fost negat cu cea mai mare vehemență, un minim de reglementare a supraviețuit, iar din el, a renăscut ordinea. Căci lumea are nevoie de ordine, iar raporturile de putere sunt dinamice. Toate imperiile s-au socotit nemuritoare și toate au dispărut, mai devreme sau mai târziu. Problema este că imperiile mor urât și chinurile decesului lor sunt contagioase, afectându-i și pe cei fără istorie imperială.
Cei care apără ordinea de drept vor învinge. Este indubitabil. Întrebarea nu este dacă, ci când și cum. Foarfeca puterii se deschide și se închide. Ascensorul puterii funcționează permanent, ridicându-i pe unii și coborându-i pe alții. Asemenea pietrelor din râu, puterea, oricât de tare ar fi, se macină și trece stând, iar peste trista-i măcinare, cea care rămâne este apa dreptului, în curgerea sa veșnică. Poate că este greu să explicăm fenomenul, dar nu îl putem nega.
Mulți trec strada pe roșu și nu toți sunt amendați. Cel pe care polițistul îl oprește nu poate pretinde, însă, că nu a încălcat nici o regulă, întrucât alții au încălcat-o înaintea lui. Dacă toată lumea trece pe roșu sau măcar majoritatea pietonilor o fac, probabil că înțelept este să schimbăm regula și să decidem că traversarea este oprită la culoarea verde a semaforului și permisă la cea roșie. Însă nu putem trăi fără nici o regulă. După cum nu putem schimba regula numai pentru unii: pietonii traversează pe roșu, iar mașinile trec pe verde. Regula este singura care face ca, atât pietonii, cât și șoferii, să poată coexista în armonie, siguranță și un minim confort.
Și, desigur, nu vom schimba regulile adunării, pentru că ospătarul ne înșală la nota de plată.
Aceste raționamente se potrivesc perfect și în ceea ce privește relațiile dintre state.
Până a se retrage din NATO, SUA se vor retrage din ONU
„Strategia de securitate a SUA este bună, dar ea nu se poate aplica, dacă se respectă dreptul internațional,” – susțin azi, unii. „Președintele Trump, spre deosebire de Biden sau Obama, este conștient că vechea ordine mondială unipolară, croită după concepție americană, este epuizată și este gata să o schimbe, dar nu o poate face, dacă rămâne în limitele regulilor de drept care o structurează, ele fiind menite tocmai să o conserve. Prin urmare, el nu a avut de ales decât să pornească la acțiuni condamnabile, spre a atinge scopuri respectabile. A fraudat legea internațională – oricum moartă, este adevărat – dar datorită scopului salutar, frauda este pioasă.” – insistă alții. Se uită că fraus omnia corrumpit (frauda corupe totul).
Câteva precizări terminologice se impun. În primul rând, o politică nu poate fi calificată ca bună sau rea, ci ca adecvată sau inadecvată pentru a atinge un anume scop; scop care poate fi legitim sau ilegitim. Legitimitatea nu se apreciază decât prin raportare la originea ei, iar aceasta se găsește în conținutul relațiilor în care actorii lumii, statele, intră consensual și liber. Dacă nu există consens sau dacă acesta a fost obținut prin siluirea uneia dintre părți, politica în discuție, deși aptă să atingă obiectivul, este ilegitimă. Întrucât în lume nu există un șef global, singura sursă a legitimității este consensul, acordul de voințe între state.
Privită din perspectiva intereselor americane, așa cum ele au fost definite de Administrația Trump, strategia de securitate adoptată de aceasta este adecvată, probabil. Însă pentru a fi și legitimă, trebuie să fie acceptată și de ceilalți actori cu care SUA intră în raporturi de orice fel sau – cel puțin – să fie compatibilă cu strategiile lor, circumscrise de interesele lor vitale impuse de geografia lor și situate pe linia istoriei și a tradițiilor lor culturale.
Ceea ce înseamnă că strategia privind înlocuirea vechii păci / ordini americane cu o nouă pace / ordine americană este adecvată pentru SUA, dar ilegitimă în aplicarea ei, atât timp cât are caracter unilateral, respectiv se impune celorlalți cu forța armelor. Ideea unor suveraniști dâmbovițeni, potrivit căreia treburile s-ar putea rezolva prin „însușirea integrală a strategiei americane”, este o utopie. Am putea-o face numai dacă interesele strategice ale României și SUA ar fi identice. Or, cum ar putea fi identice interesele elefantului și șoricelului, ale girafei și cârtiței?
Parteneriatul României cu SUA nu a fost conceput și realizat (inițiativa și primul proiect mi-au aparținut) întrucât interesele strategice ale celor două țări ar fi fost identice, ci pentru că erau congruente, compatibile și complementare. De aceea, parteneriatul a presupus concertarea geopoliticilor noastre, iar nu unificarea lor, prin subordonarea priorităților românești față de cele americane și alinierea servilă a agendei securitare românești la cea americană.
Pax americana a murit, fără îndoială. Trecerea de la unipolarism la multipolarism este necesară și salutară, dar nu printr-un nou „diktat american”. Detaliul care îi scapă lui Trump este că schimbarea, cu sensul și conținutul ei, nu poate fi decisă unilateral, ci numai împreună cu întreaga comunitate internațională.
Într-un context global anume, actualul drept internațional a ajuns a fi acceptat de întreaga comunitate internațională. Înlocuirea lui cu un alt sistem de drept internațional, adecvat noilor realități ale lumii, nu are cum fi realizată prin revoluție, ci prin evoluție. O evoluție gestionată în comun.
Revoluția ar însemna război și de un lucru putem fi siguri: acest război nu ar mai fi câștigat de SUA. Iar România nu are interesul ca partenerul său strategic să se prăbușească, căci ar putea-o trage după el în prăpastia istoriei. De aceea, ea nu își poate permite nici luxul de a-l lăsa să greșească.
Faptul pe care nu îl putem ignora este că retragerea SUA din vechiul cadru juridic internațional nu se rezumă la părăsirea Europei – divizate într-una danubiană, plasată sub influența Rusiei și una renană, lăsată la discreția unei Germanii reînarmate – și la abandonarea NATO, ci și, după cum o putem vedea cu ochiul liber, la înstrăinarea de ONU (așa cum s-a întâmplat după Primul Război Mondial), odată cu baricadarea sau autoizolarea în emisfera vestică. Asta înseamnă întoarcerea la Legea junglei și vestește al Treilea Război Mondial.
Iată de ce nu avem voie să acceptăm încălcarea brutală a ordinii mondiale și a dreptului internațional de către SUA; acum, cât nu este încă prea târziu și comunitatea internațională mai are pârghii pentru a împiedica apariția unui hiatus între ordinea defunctă și ordinea nenăscută. Numele acestui hiatus este război. Și cum acest război prezintă toate riscurile să devină nuclear, ar putea fi ultimul; dar nu pentru că după el s-ar instala o pace eternă, ci pentru că el ar consemna dispariția, pentru totdeauna, a civilizației noastre.
Fermitatea strategică și flexibilitatea tactică
Oare a greșit România, când s-a decis să intre în parteneriat cu o putere – SUA – lipsită de respect pentru dreptul internațional?! (În paranteză fie spus, atunci când a făcut-o, Administrația Clinton tocmai denunța abuzurile puterii americane și își cerea scuze pentru actele trecute vizând schimbările de regim, atât în statele aliate, cât și în cele rivale, recunoscând că ele au tulburat pacea lumii și au afectat securitatea SUA.)
Trebuie România ca, în numele parteneriatului său strategic cu SUA, să închidă ochii la violările actuale ale dreptului internațional comise de aceasta?!
Mai poate România păstra parteneriatul său cu un stat care violează dreptul internațional, mai ales dacă Bucureștiul va și condamna public respectivul viol?!
Merită să criticăm administrația partenerului nostru strategic și astfel să compromitem parteneriatul cu el, care ne este foarte necesar în contextul mondial actual, de dragul unui dictator venezuelean despre care, din presă, avem cele mai înspăimântătoare informații?!
Unii, pur și simplu, refuză să înțeleagă, pentru motive care îmi scapă, că în discuția asupra operațiunii militare speciale americane din Venezuela, nu este vorba despre simpatie pentru Maduro sau de susținerea lui. Aici este vorba despre garanțiile pe care le oferă oricui, chiar și unui sac de cartofi aflat în subsolul unui bloc din Caracas, ordinea de drept internațional. Aceasta a fost violată acum, fără ca măcar să se încerce vreo scuză.
Faptul este mai mult decât o crimă izolată. Este o greșeală care afectează securitatea tuturor. Inclusiv a SUA. O spun toți specialiștii. Numai politrucii susțin altceva.
Simpatia unora pentru Trump, pe care îl cunosc doar de la televizor și antipatia lor pentru Maduro, pe care tot de la televizor îl cunosc, îi fac să renunțe la principii și să susțină, vesel, încălcarea acestora. România nu o poate face, însă, întrucât asemenea derapaje juridice și morale îi vor exploda în față.
Dacă, fie și numai pentru o vreme, o mare putere își permite să sfideze ordinea lumii și să pună regula de drept sub obrocul forței discreționare, nu înseamnă că și puterilor mici și mijlocii li se îngăduie același lucru ori că ele pot beneficia de același lux. Noi, o țară relativ mică, nu avem o apărare strategică mai bună decât cea conferită de regula de drept. Iată de ce suntem obligați să o reafirmăm mereu, chiar dacă nu avem forța de a o impune totdeauna.
Eu nu critic Administrația Trump de dragul unui dictator, ci de dragul ordinii de drept a lumii, a cărei violare, ținând seama de mizele pe care eu le cunosc mult mai bine decât alții, întrucât am fost acolo unde ei nu au fost și am văzut ceea ce ei nu au văzut, ne poate duce la un război mondial nuclear.
Dacă cineva vrea să abandoneze dreptul internațional de dragul Administrației Trump, cel puțin să aibă decența de a nu mai repeta toate inepțiile menite să acopere ilegalitatea. Nu putem schimba regulile în funcție de simpatiile sau antipatiile fiecăruia.
Vrea cineva să nu mai avem ordine de drept? E o opțiune personală. Dar să nu mai desfigureze dreptul, invocând reguli care nu există. Asta nu mai este o opțiune, ci un fals.
A condamna încălcarea dreptului internațional nu înseamnă a renunța la parteneriatul cu SUA. După cum cunoașterea încălcărilor trecute nu putea duce la refuzul acestui parteneriat, în condițiile unui anumit raport de putere existent la data nașterii lui.
A apăra principiile ține de fermitatea noastră strategică. A face alianțe în funcție de raporturile de putere ține de flexibilitatea tactică. Nu putem face compromisuri cu principiile și este bine ca partenerii noștri să o știe, în fiecare clipă. Aceasta nu ne va coborî în fața lor, ci ne va câștiga un plus de respect, din care, în ultimă instanță, derivă și un plus de influență; o influență utilă pentru a promova împreună soluții apte a ne servi interesele, fără a încălca legea.
Nu putem fi complici în violarea ordinii globale, dar nici nu putem renunța la asocieri care, cu evitarea unei asemenea complicități, să ne permită promovarea intereselor naționale.
Nu avem de ce plânge la căpătâiul dreptului internațional defunct. Ar fi inutil. Trebuie să lucrăm la clădirea unui alt cadru juridic global, folosind toate cărămizile care mai pot fi utile din construcția ruinată.
Nu ne certăm cu aliații pe care îi criticăm. Critica vizează tocmai atragerea lor într-un proces de edificare a unei alte ordini, respectuoasă pentru interesele tuturor și bazată pe recunoașterea faptului că pacea și securitatea sunt indivizibile.
În acest moment, nu suntem interesați să ieșim din parteneriatul cu SUA, care încă mai poate fi un atu pentru securitatea noastră; însă este imperios să îl resetăm, reașezându-l pe bazele sănătoase definite la nașterea sa.
Îmbinarea fermității strategice cu flexibilitatea tactică este legea de aur a unei politici externe concepute de un stat suveran. Steaua polară după care această politică trebuie să se conducă permanent asociază principialitatea cu interesul național; atașamentul față de valorile morale distilate de tradițiile noastre culturale și pragmatismul, ca garanție a perenității neamului nostru.
Nu putem rămâne singuri într-un deșert al siguranței naționale, dar nici nu putem mărșălui vioi către jungla marilor puteri globale, crezând că dacă dreptatea celui mai tare este întotdeauna cea mai bună (sic!), legea lui ne va salva și pe noi.
Convingerea că românii pot zbura la infinit pe sub radarul istoriei, la remorca unei mari puteri mântuitoare, riscă să ne scoată din istorie. Dacă diferența între globalismul și suveranismul românesc se reduce la alegerea între vasalitatea față de hegemonii neo-bolșevici europeni și lingușirea neo-imperialismului american, înseamnă că nu avem nici un viitor național. Așa pierdem, și identitatea națională, și marja de mișcare pe arena internațională.
Pentru noi, evenimentele în curs în America Latină sunt un test și o șansă. Calitatea înțelegerii contextului, așa cum transpare din comentariile de pe rețelele sociale, este un motiv de îngrijorare. Reflecțiile cuprinse în prezentul text sper să ne ajute a trece testul și a valorifica șansa.
Autor: Adrian Severin
Loading...
