Maidanele lumii. De la criză la efect - Newstandard

Maidanele lumii. De la criză la efect

Marius Ghilezan ACTUALITATE ANALIZE INTERNATIONAL POLITIC Principal SOCIAL
Transmite:

Mişcările de stradă au o vechime de mai bine de jumătate de secol. Când opozanţii anumitor regimuri politice nu reuşeau să doboare, prin mijloace parlamentare puterea aleasă, chemau oamenii în stradă. După ani de la desfăşurarea evenimentelor, concluzia analiştilor e că anarhia a slăbit puterea politică, a destabilizat economiile ţărilor în care se desfăşurau acţiuni de durată, dar a condus la apariţia unor noi formaţiuni politice cu o nouă agendă: anti-creştină, transgender, pro-climat, împotriva liberalismului clasic, cu inspiraţie din învăţăturile Şcolii de la Frankfurt. Unele sunt de extrema stângă, altele de extrema dreaptă, neexistând o linie clară de demarcaţie ideologică. O constantă rămâne: agresivitatea.

Protestele studenţilor din 1968 au dus la cea mai mare victorie electorală a dreptei gaulliste

Franţa – 1968. În februarie 1968 comuniştii şi socialiştii francezi au format o alianţă pentru dărâmarea de la putere a lui Charles de Gaulle şi a partidului său de dreapta. La 22 martie, 150 de studenți, porecliţi lefetişti, au ocupat clădirea administrativă a Universităţii Paris din Nanterre, un orăşel din suburbia capitalei Franţei, pe motiv că politicul şi birocraţia controlează finanţarea universităţii. Conducerea a chemat Poliţia. Studenţii au plecat paşnic. Peste o săptămâna au fost judecaţi de comisia disciplinară.

Pumnul ridicat, simbol al revoluţiei

Protestele au continuat. Autorităţile au închis Sorbona. Zeci de mii de studenţi, purtând cărticele roşii cu învăţăturile lui Mao şi cu pumnul mâinii stângi ridicat, au mărşăluit pe străzile bătrânului oraş. Manifestanţii s-au bătut cu organele de ordine, când au vrut să traverseze podul peste Sena. Au urmat sute de arestări. Guvernul George Pompidou i-a eliberat. Acţiunile de protest au culminat în zilele următoare cu declanşarea grevei generale a muncitorilor. Oferta de creştere salarială cu 10% a fost respinsă de liderii sindicali. François Mitterrand, liderul Federaţiei Democraţilor şi a Stângii Socialiste, a anunţat sfârşitul Republicii. În ziua de 30 mai, 500.000 de protestatari au mărşăluit cântând “Adieu, de Gaulle!” Preşedintele a dizolvat Adunarea Naţională, dar a refuzat să demisioneze, anunţând alegeri pentru mijlocul lunii iunie. În 16 iunie, partidul de centru dreapta a generalului de Gaulles a obţinut o victorie zdrobitoare cu 72%.

Ce s-a întâmplat cu liderii protestatarilor?

Daniel Cohn Bendt, liderul baricadelor pariziene, a devenit un foarte conformist europarlamentar, marele anarhist de atunci, Joshka Fischer, a ajuns ministru de externe al Germaniei. Bernard-Henri Lévye a denunţat ulterior cu sarcasm “iluziile intelectualităţii franceze,” lovite de cecitate în faţa realităţilor totalitarismului comunist.

Occupy Wall Street


La iniţiativa organizaţiei anticapitaliste şi pro-mediu, Adbusters, în ziua de 17 septembrie 2011 s-au adunat mai mulţi neomarxişti în Parcul Zucotti, de lângă Wall Street din New York, sub pretextul că “suntem 99%” cu inegalităţi salariale şi drepturi la sănătate. De acolo, strânşi într-un grup considerabil au plecat încolonaţi în vederea ocupării Bursei de Valori, a sediilor marilor corporaţii şi pentru invadarea băncilor. S-a creat un grup de acţiune New Yorkers Against Budget Cuts (NYAB). Liderii s-au organizat, culminând cu protestul a un milion de oameni. Cel mai mare sponsor al mișcării a fost fostul vicepreședinte al New York Mercantile Exchange, Robert Halper, firma sa fiind concurentă clasicei Burse.

Ce a urmat?

Inevitabil, bursele americane au căzut. Milioane de americani şi-au văzut acţiunile depreciate în doar câteva zile. Cine a câştigat? Marii jucători pe pieţele de capital care au premeditat “protestele,” vânzând scump şi cumpărând ieftin după o săptămână de acţiuni violente în stradă.

Dintre cei 700 de protestatari arestaţi, opt, în frunte cu un episcop, au fost condamnaţi pentru tulburarea ordinii publice şi violenţe asupra organelor de ordine. Tânărul economist francez de stânga, Thomas Piketty, a vândut 700.000 de cărţi la aniversarea a trei ani de la fenomenul Occupy. “Din umbra copacilor de salcâm din parcul Zuccotti din apropierea Bursei de Valori din New York, crezul grupului împotriva inegalităților salariale, împotriva lăcomiei corporatiste, a corupţiei din politică – notează corespondentul CNN, la şase ani de la evenimente – a condus la apariția unei varietăți de cauze – de la mişcarea “Problema Vieţii Negrilor”, la ascensiunea lui Bernie Sanders în sondaje pentru preşedinţia SUA. Unul dintre key-speakers-ii protestelor, Colin Kaepernick, a devenit o voce împotriva rasismului instituțional.”

Internaţionala…

Pe 15 octombrie 2011, mişcarea s-a internaţionalizat. „Ocupanţii” new-yorkezi au organizat o acţiune coordonată în 90 de ţări şi o mie de oraşe din toată lumea. În Spania, unde au participat cateva sute de mii de persoane, aceasta mişcare a fost numită „Indignados” (Indignaţii), devenind deosebit puternică.

De la Indignados, la Podemos

Inspiraţi din fenomenul “Occupy”, un mic grup de activiști furioși au lansat în octombrie 2011, în Spania, mișcarea Indignados, anti-austeritate. Presa latină nota la acea vreme: „probabil că niciodată nimeni nu şi-a putut imagina că va crește atât de mare, răspândindu-se dincolo de țară și scuturând însăși nucleul dur al politicii spaniole. Pe măsură ce criza s-a accentuat, spaniolii au ales să voteze Partidul Popular Conservator (PP) în noiembrie 2011, alungând socialiștii de la putere.
PP a continuat și a aprofundat politica de reducere a cheltuielilor și de majorări de impozite aplicate de guvernul anterior, în încercarea de a scoate țara din colapsul economic. Popularii au reuşit după doi ani să readucă Spania înapoi la creștere economică, dar cu un cost social mare.

Măsurile de austeritate au accentuat inegalităţile şi o serie de scandaluri de corupţie au lovit în imaginea PP, construindu-se în societate, pas cu pas, resentimente faţă de elite. Aşa a apărut pe scena politică Podemos, un partid anti-austeritate, de extrema stângă, în ianuarie 2014.

Criticată ca o grupare populistă, anti-stabilitate de către politicienii consacraţi, fiind considerat levierul partidului grec Syriza, apărut tot din „spuma” crizei, a reuşit în doi ani de la înfiinţare să devină a treia forţă politică.

Podemos, ultraşii din Parlamentul spaniol

O nouă generație politică s-a născut astfel: din 350 de parlamentari, 211 nu au avut niciodată un loc parlamentar – bărbați și femei excentrice, fără experienţă în practica administrării ţării au fost puşi să facă legi.

Mișcarea Indignados s-a infiltrat insidios în primăriile marilor orașe, precum Madrid și Barcelona, activiștii ocupând acum poziții proeminente după alegerile locale din luna mai a anului 2015.

Cea mai mare “reuşită” a partidului Podemos a fost lăsarea Majestăţii Sale doi ani fără guvern, pentru că Podemos arbitra între stânga şi dreapta politică din Parlament. Nimeni dintre cele două partide clasice, cel popular şi cel socialist, n-a dorit să se asocieze la guvernare cu reprezentanţii Podemos. Nu a existat în acest timp o majoritate parlamentară.
În februarie 2018, Mariano Rajoy, a fost trântit de socialişti prin Moţiunea de cenzură. Podemos jubila. La fel şi astăzi.

Criticii bogaţilor s-au mutat în palat

Pablo Iglesias şi Irene Montero, numărul unul şi doi al celui de-al treilea partid din Spania, Podemos, şi-au cumpărat o vilă de peste 600.000 de euro cu piscină într-o suburbie înstărită a Madridului, anunţa recent un tabloid spaniol, citat de Digi.tv.

Primăvara arabă

După ce marii lideri ai lumii au colaborat cu dictatorii ţărilor arabe, strategii militari şi politici au calculat că declanşarea unor războie contra acestora ar fi prea costisitoare. Mult mai ieftină a fost activarea societăţii civile dispuse la revoltă.
Totul a început prin mesaje postate în 2011 pe reţeaua de socializare Facebook în Egipt de către o serie de activişti civici. Curentul provocat s-a extins şi în alte state. Li se cerea arabilor să-și ia „țara înapoi” de la elite corupte. Primăvara arabă a reunit, pentru scurt timp, atât secularişti, cât și islamiști, grupuri de stânga și promotori ai reformelor economice liberale, clase de mijloc și săraci.

Au urmat războaie civile, lovituri de stat, crize economice şi uciderea liderilor

Primăvara arabă a înlăturat o serie de dictatori. Ce a urmat? Războiul civil din Siria, invadarea Irak-ului, urmat de un război fratricid de lungă durată, criza egipteană, culminând cu lovitura de stat de la Cairo, războiul civil libian și criza din Yemen, urmată de permanente lupte între facţiuni religioase şi uciderea preşedintelui Ali Abdullah Saleh. Liderul Libanului, Muamar Gadaffi, a fost de asemenea omorât de către rebeli. Invazia militară internaţională nu s-a lăsat aşteptată.

Cum s-a sfârşit?

Economiile ţărilor trecute prin aceste acţiuni de amploare au fost distruse. Arabii rămaşi acasă trăiesc tot mai prost. Sărăcia s-a accentuat. Aproape un milion de musulmani au imigrat în Europa, lăsând acasă copii şi părinţi, comentează un analist american.

Revoltele din Piaţa Taksim din Instanbul

Manifestaţiile au fost declanşate în primăvara anului 2013, în urma intervenţiei în forţă a poliţiei pentru evacuarea a câtorva sute de activişti care ocupau de trei zile Parcul Gezi, din Piaţa Taksim, în încercarea de a împiedică tăierea a 600 de copaci ce nu permiteau ridicarea unui controversat proiect imobiliar, inclusiv a unui mall. Protestatarii au atacat cu sticle incendiare şi pietre forţele de ordine, care au ripostat cu gaze lacrimogene şi tunuri de apă. Sute de mii de turci li s-au alăturat într-un protest devenit ad-hoc împotriva lui Erdogan. Mitingurile au durat mai multe săptămâni. Activişti civici din întreaga lume, inclusiv din România, au fost prezenţi printre protestatari.

Ce a urmat?

În urma protestelor, o serie de investitori străini şi-au retras business-urile din Turcia, creşterea economică de 8% s-a oprit, a început declinul economic, milioane de turişti nu au mai venit ani de zile la Kushadasi sau în resorturile de pe litoralul vestic.
Erdogan a scos militarii în stradă, făcând mii de arestări printre opozanţi, în urmă cu doi ani. Protestul din Piaţa Taksim fiind pretextul începerii regimului de dictatură personală a acestuia.

Preşedintele Recep Tayyip Erdogan, reales pe 24 iunie 2018, va depune jurământul luni, marcând intrarea în noul sistem prezidenţial, care îi conferă puteri larg sporite, relatează AFP, informează News.ro.

Maidanul de la Kiev şi prăbuşirea grivnei, moneda naţională a Ucrainei

Protestele pro-europene din Ucraina, începute în ziua de 21 noiembrie 2013, când guvernul ucrainean a declarat că stopează procesul de asociere cu Uniunea Europeană, au adunat sute de mii de demonstranţi. Canalele internaţionale au dat o atenţie sporită evenimentelor, pe care le-au denumit euromaidan de la numele pieţei centrale din Kiev, unde se aduna lumea, Maidan Nezalejnosti. Pentru prima oară a apărut haştagul pe internet.

Ca o componentă de impact a comunicării, televiziunile internaţionale prezentau mereu figuri de copii cu figuri triste.

Eromaidanul a condus la fuga preşedintelui Viktor Ianukovici, dat în urmărire generală pentru crime şi abuzuri împotriva demnităţii umane, fiind de cinci ani de negăsit.

Ce a urmat?

Ucraina a pierdut Crimeea, fără a opune prea mare rezistenţă ocupantului rus. Economia acestei ţări s-a prăbuşit cu 15% în trimestrul patru a anului următor, grivna (moneda naţională) a picat cu aproape 70% după un an, iar preţurile de consum au crescut cu 26%, fiind urmată de o inflaţie galopantă în ultimele luni ale anului 2018. Rezervele valutare ale băncii centrale seacă rapid. Criza economică adâncă pe care a adus-o războiul cu forţele separatiste pro-ruse loveşte cel mai dur în populaţie. În Rusia, tot populaţia este prima care simte impactul unei recesiuni adâncite de sancţiunile financiare impuse de Occident tocmai din cauza acţiunilor Kremlinului de destabilizare a Ucrainei. Preţul benzinei din Ucraina este similar celei româneşti. O familie trăieşte bine, conform mărturiilor românilor de peste Tisa, cu un venit de 100 de Euro. Nu există sistem public de sănătate. Fiecare bolnav îşi plăteşte spitalizarea sau medicamentele. Iuri s-a născut fără peretele despărţitor dintre ventricolul stâng şi cel drept al inimii. Are 26 de ani. E o minune că a supravieţuit cu aşa o malformaţie, spun specialiştii. I s-a recomandat că salvarea vieţii sale poate fi făcută doar în România. Dar nu contribuie la sistemul public de sănătate. Şucubăţ, mi-a povestit că l-au învăţat românii de dincoace de Tisa cum să-şi plătească în România trei luni dările medicale.

Transmite:

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Check Also
UE refuză alianță cu China în războiul comercial cu SUA
China vrea ca împreună cu Uniunea Europeană, ambele lovite de noile tarife vamale impuse de ...